Cât costă o bucată de cultură?
Un articol în care povestesc despre cei ce educă și culturalizează. Ce ne datorăm unii altora, în procesul de culturalizare?
Acum câțiva ani scriam un text numit “Șase minute în fața Zmeului”. L-am publicat pe blogul personal și mi se pare în continuare un articol bun, care trebuie recitit din când în când. E un text despre Fred Rogers și despre felul în care un om calm, decent și cultivat poate opri… RĂUL.
Da, un concept atât de mare și înfricoșător, atât de solid și de deznădăjduitor precum răul însuși, e slab în fața unui om bun. Așa că, vorbind despre Fred Rogers, vorbeam despre cum bunătatea poate avea autoritate. Că uneori poți schimba multe, chiar dacă (și tocmai pentru că) nu urli și nu te cobori sub un nivel demn.
Recitind textul astăzi, descopăr că vorbeam și despre cultură și educație, nu doar despre bunătatea demnă a lui Rogers. Nu cultura ca ornament, ci cultura ca infrastructură interioară. Ca un “ceva” care te ține om atunci când lumea îți cere să fii doar reacție.
În 2023, întrebarea era “cum oprești răul din tine și din jurul tău?”, dar acum întrebarea mea e alta: care e prețul culturii? Nu mă refer doar la bani. Mă refer la costul real al educației, al scrisului, al muncii intelectuale într-o epocă în care totul pare gratuit, instant și rezolvabil cu un search sau cu un AI.
Scurtă mențiune: Acest articol nu are:
- buton de subscribe, ca să nu fie de neam prost în mijlocul discuției despre prețul culturii.
- variantă audio (voiceover), pentru că momentan nu am voce iar mâine plec într-un concediu mai lung, fără echipament “Șase minute în fața Zmeului” - extras din articolul din 2023
puteți sări peste partea asta dacă vreți să citiți direct articolul din 2023Oricât ar fi de tentant pentru mine să povestesc istoria Statelor Unite ale Americii, voi încerca să fiu cât mai concisă. Americanii sunt în general zgârciți cu banii publici. Nu zgârciți ca Hagi Tudose, ci zgârciți din principiu. Mai exact, fondatorii Statelor Unite au considerat că un buget public mare și un aparat de stat greoi vor duce la corupție și ineficiență. Noi, în Europa, ne uităm chiorâș la astfel de lucruri, fără a înțelege lipsa sistemului public de sănătate, sau a învățământului gratuit. Nu vreau să dezbatem acum “cine are dreptate”. Ajunge să știm că, în ceea ce privește cheltuirea banilor publici, Statele Unite sunt “mai catolice decât Papa”.
Sigur, “zgârcit” nu înseamnă (chiar) zero. Unele lucruri trebuie să fie finanțate public, chiar și în Statele Unite. Spre exemplu, alături de posturile de televiziune private, există la ei PBS (Public Broadcast System). În calitate de organizație non-guvernamentală, o parte din fondurile pentru PBS vin din donații de la persoane fizice sau organizații, parteneriate cu diverse entități, dar și direct de la guvernul federal al Statelor Unite ale Americii. În schimbul donațiilor, PBS păstrează un profil educațional și gratuitatea serviciilor. O mare parte din conținutul produs de PBS era (și este) destinat copiilor, care învață prin joacă, urmărind emisiunile făcute special pentru ei.
Pare un echilibru destul de corect, însă nu a fost mereu așa. În 1969, lucrurile erau… ceva mai puțin definite și ceva mai puțin definitive.
În mandatul președintelui american Lyndon B. Johnson, a fost propusă alocarea unor fonduri în valoare de 20 de milioane de dolari pentru programe educaționale destinate copiilor. Lyndon B Johnson era membru al partidului Democrat, iar succesorul său, Richard Nixon, era Republican. În “bunul” spirit pe care îl cunoaștem și de acasă, atunci când se schimbă partidul, se schimbă conducerea, orientarea și bugetul. Administrația Nixon căuta să taie din fondurile alocate de predecesorii lor, mai ales pentru a finanța proaspătul Război din Vietnam. PBS se afla într-o situație delicată.
Audierea lui Fred Rogers
Pe 1 mai 1969, are loc o audiere prezidată de șeful subcomisiei Comunicațiilor, senatorul american John Pastore. Pastore era un tip dur, cunoscut pentru exigența și austeritatea sa. Era un enforcer, un braț al administrației “zgârcite” cu banii publici. Mai mult, era detașat de subiect. Nu cunoștea nici în ce constă munca de educație publică televizată, nici nu urmărise programele PBS. De-a lungul audierilor, fusese tăios și plictisit. Astfel, părea că PBS și realizatorii emisiunilor nu au prea mari șanse de succes. Până când Fred Rogers, realizatorul emisiunii “Cartierul domnului Rogers”, a ajuns în fața microfonului.
O conexiune umană
Rogers văzuse reacțiile senatorului față de ceilalți vorbitori. Știa că nu are sens să-și citească declarația pregătită în avans. Așa că a apelat la o tactică mult mai eficientă: a format o conexiune umană cu “zmeul” din fața lui. Pune deoparte hârtiile și îi spune:
Am încredere că veți citi asta.
Pastore rămâne tăios: “Te-ar face mai fericit dacă ai citi-o aici?”. Fără a ridica tonul, Rogers îi spune: “Vreau să vorbesc despre asta, dacă e în regulă”. Pastore tace. În decurs de 6 minute, Rogers vorbește despre importanța educației, despre experiența lui și despre cât de ieftin, în esență, e programul său. Bugetul său era echivalentul a două minute de animație, din care el producea conținut educațional pe înțelesul copiilor. În programele sale, spune Rogers, e vorba despre lucruri importante pentru copii. Despre o vizită la frizer, despre frați și surori, despre familie și trăiri.
Brusc, Pastore e interesat, cerând să vadă și el programul. Rogers îl asigură că va primi o casetă.
Am făcut 100 de programe pentru EEN (Eastern Educational Network), iar când s-au terminat banii, oamenii din Boston și Pittsburgh și Chicago ne-au contactat, cerându-ne mai mult. Spunând că vor mai mult din această „expresie a grijii” pe care o arată programul. Asta le dau. Îmi exprim grija pentru fiecare copil, în fiecare zi, pentru a-l ajuta să realizeze că e unic. La sfârșitul programului, spun: „Ai făcut ziua aceasta specială, fiind cine ești tu. Niciun alt om de pe lume nu e ca tine, iar eu te plac așa cum ești.”. Cred că trebuie să arătăm la televizor că sentimentele se pot numi și se pot gestiona. Ar fi un serviciu extraordinar pentru sănătatea psihică [a copiilor]. Cred că e mult mai dramatic, spre exemplu, să îi învățăm să își gestioneze furia, decât să arătăm împușcături.
— Fred Rogers în audierea sa
Pe măsură ce Rogers vorbește, Pastore devine tot mai interesat. Încruntarea lui se destinde. Îl privește pe omul din fața lui cu admirație. În cele din urmă, e nevoit să recunoască: “Se presupune că sunt un dur, dar acum mă trec fiorii”. Rogers reușise, prin blândețea discursului său, prin sinceritate, prin politețe și prin calm, formând o conexiune umană cu senatorul, să îl impresioneze. Dar nu terminase. Ultimele două minute, le-a păstrat pentru a recita versuri dintr-un cântec scris pentru programul său.
Ce faci atunci când ești furios? Atât de furios încât toată lumea pare greșită? Când nimic din ceea ce faci nu e bine? Lovești? Alergi? Dacă ai pornit să faci ceva rău, e grozav să te poți opri. Gândește-te așa: mă pot opri oricând, mă pot opri când doresc. Și ce sentiment minunat e să mă pot opri. Și, mai ales, să știu că acest sentiment e AL MEU. Să știm că avem înăuntru acel ceva. Acel ceva care ne ajută să fim cine putem să fim. Ca o fată să devină o femeie și un băiat un bărbat.
Pastore, în mod uluitor, zâmbește. “Se pare că omul și-a câștigat cele 20 de milioane de dolari.”, spune el, glumeț. Așa cum versurile lui Rogers au “stins” furia unor copii, au stins și încăpățânarea adultului din fața lui.
Aici aveți și un video cu audierea lui Rogers:
De ce mai trebuie cultură generală în epoca AI
Trăim într-o perioadă în care orice răspuns e la îndemână. Pe vremea când eram eu tânără, circula un banc de la “Vacanța Mare”, în care Axinte întreabă la ce-i folosește să știe cel mai înalt vârf din România. Costel propune un scenariu: “Dacă te întreabă vreo fată și nu știi?”. Axinte spune că poate apela la Internet Café1, să meargă să caute informația. Costel îi spune că, totuși, fata poate fi cucerită de un bărbat mai eficient:
“Ți-o ia înainte unul cu Internet pe telefon.”
Sigur că ți-o ia. Dar cultura generală nu e despre a avea răspunsul primul. Cultura nu e despre viteză. Cultura e despre înțelegere. E despre context. Despre capacitatea de a distinge între o informație și o idee, între un fapt și un sens.
ChatGPT poate să-ți dea un paragraf, dar nu poate să-ți dea un fundament. Iar fără fundament, rămâi doar cu fragmente. ChatGPT și alte AI-uri sunt unelte, instrumente pe care tot noi le folosim2. Internetul este un spațiu al informației pure, gratuite, nesfârșite, dar rămâne tot un instrument pentru noi.
Contrar a ceea ce discutau Costel și Axinte, nicio fată nu va fi vrăjită de informațiile disparate și haotice din capul cuiva. Niciun șef, niciun prieten sau grup, nicio audiență în fața căreia vorbim, nu va aprecia cultura generală așa, pe sec. Sau poate doar echipa de trivia de miercuri seara… Lumea cea mare și diversă va aprecia umorul, legăturile istețe între lucruri, analogiile, spontaneitatea și toate cele ce derivă din cultura generală.
E exact ce spuneam de multe ori în podcast: dă-i naibii de ani de domnie, spune-mi ceva despre omul care a domnit.
De zeci de ori am auzit “Degeaba am fost la școală. Mie la ce mi-a folosit X?”. Am auzit-o chiar și de la oameni care ar fi îngrijorător să nu folosească X. Ca să dau doar un mic exemplu, de la meșteri care pun faianță și au, totuși, impresia că au învățat geometrie degeaba.
De ce nu pun nimic după paywall
De aceea, nu pun textele mele după paywall. Adică ceea ce scriu e gratuit.
Nu pentru că aș avea ceva împotriva banilor (chiar îmi plac foarte mult banii!), ci pentru că am o iubire profundă pentru educație, cultură și istorie. Cred că educația e esențială și ar trebui să fie accesibilă. Indiferent că vorbim de educația structurată, obligatorie, din școală, sau de educația informală. Un text, un clip audio sau video care te ajută să gândești puțin mai limpede decât ieri, trebuie să fie gratuit. Așa gândesc eu.
Cultura nu ar trebui să fie un lux. Și dacă pot să scriu ceva care ajunge la oameni, vreau să ajungă acolo fără bariere.
Și sincer nu prea vreau să vând pernuțe, aplicații, servicii de catering, coduri de discount și alte mizerii pe care să le vâr pe gâtul cititorilor. Dintre toate soluțiile, asta mi se pare chiar cea mai distopică: să nu poți citi, asculta sau viziona ceva fără reclame penale la tot felul de meschinării și chițibușuri.
Atunci, totuși, de ce există opțiunea de plată?
În același timp, există o realitate pe care n-o putem ocoli: munca merită răsplătită.
Nu e vorba de îmbogățire. Nu e vorba de “premium content”. E vorba de un gest simplu: dacă cineva vrea să susțină ceea ce fac, e drept ca acel om să o poată face.
Scrisul e muncă. Nu e muncă de fabrică sau de dat cu sapa, dar e muncă de minte, de timp, de disciplină. Și e corect ca această muncă să fie recunoscută. Și nu e o “rușine” a cere bani, așa cum o numesc unii. Asta dacă nu cumva o numesc direct “a cerși“. Poate că îmi era rușine dacă vindeam pielea ursului din pădure sau rezultate nemuncite. Cineva îmi dă banii voluntar și cinstit, iar eu îi primesc voluntar și cinstit.
Dar partea pe care nu o vede nimeni e cât de greu e să fii cinstit.
“Doar” donații
În România nu există “donații recurente” de pe Internet, pe care să le pui frumos în declarația unică și să mergi mai departe. Simplul fapt că donația vine în aceeași dată de la același om, presupune că realizez venit. Predictibilitatea o transformă din “donație” în “venit”. Venit care trebuie încadrat, justificat și plimbat prin tot labirintul legal.
Eu am un SRL cu cod CAEN de publicații. Inițial era pentru documentație, proiecte, programare, lucruri tehnice. Dar a fost o formă prin care am putut trece legal banii din Substack. Aici continuă absurdul: pentru persoanele din România, ca să fie totul corect, trebuie să emit factură. Factura cere nume, prenume și adresă de domiciliu. Substack îți cere doar nume și email. Așa că trebuie să colectez date separat, să le gestionez responsabil, apoi să emit factura și să o urc în SPV.
Substack își ia comisionul. Stripe își ia comisionul. Apar alte facturi, ca furnizori. Apoi vin impozitele. Totul devine un lanț birocratic pentru niște sume care, sincer, nu schimbă viața nimănui. Doar o complică. E frustrant și pentru contabila și asociata mea, Cristina, căreia i-aș ridica statuie. Pentru că ea e exemplul viu că cinstea costă timp, nervi și muncă invizibilă. Iar eu pe Cristina o bănuiesc că nici nu e în totalitate om, ci un fel de semi-zeiță ca acelea despre care scriu de obicei.
Dar tocmai de asta… trebuie. Pentru că e ușor să spui “lasă că merge și așa”. Pe risc, la negru, cum face toată lumea. Că doar nu o să mă poprească3 fix pe mine, pentru 5€, când îi poate popri pe alții pentru sute de donații recurente. Greu e să faci lucrurile corect când nimeni nu te obligă, când nu e profitabil, când nu e comod.
Și poate că aici e, de fapt, prețul culturii: să rămâi un om care face lucrurile drept, chiar și atunci când e absurd de complicat. Să rămâi un om bun, chiar și în fața celor tăioși, scandalagii și răi.
Deci care e prețul culturii și cine o “cumpără”?
Poate că asta e, până la urmă, discuția adevărată despre prețul culturii. Nu cât costă un abonament. Nu dacă merită să plătești pentru “conținut”. Ci cât de greu e să construiești ceva educativ într-o lume care vrea totul gratuit, dar și instant, și perfect, și fără niciun efort din partea nimănui.
Cultura ar trebui să fie accesibilă. Educația ar trebui să fie deschisă. Și eu cred în asta în continuare. Dar cred și că munca are valoare. Că e cinstit ca un gest de susținere să existe. Și cred, poate cel mai mult, că merită să faci lucrurile corect.
Chiar și atunci când sistemul pare construit împotriva celor care încearcă să fie cinstiți. Nu îmi doresc “improvizații”, nu îmi doresc să mă “descurc”. Îmi doresc un cadru de claritate și corectitudine în care să pot desfășura activitățile pe care le iubesc. Pentru că iubesc din tot sufletul să scriu despre istorie, despre cultură și despre cărțile care mi-au atins sufletul. Iubesc să vorbesc despre curaj, despre inspirație, despre diversitate, despre echilibru și despre valori morale.
Iar dacă există un sens în toată povestea asta — de la Fred Rogers în fața senatorului până la facturi urcate în SPV pentru câțiva oameni care au ales să susțină un newsletter — atunci poate că sensul e acesta:
Cultura nu e gratis. Dar nici nu e de vânzare.
pentru cititorii mai tineri: Majoritatea oamenilor nu aveau calculatoare sau conexiune la Internet acasă. Un Internet Café era un spațiu în care puteai plăti ca să folosești un calculator conectat la Internet.
vezi și:
poprirea, spre deosebire de popire, despre care vorbeam în articolul anterior, e o pedeapsă modernă și nu medievală