De când muncesc femeile?
"Femeile nu munceau înainte", spune lumea. Unii spun că era mai bine înainte, alții că era mai rău. Eu zic că întreg mitul e fals.
Bună ziua și bine ați venit la Atelierul de Mituri Contra/Timp, unde demontăm miturile dumneavoastră preferate! Vă rog, intrați, faceți-vă comozi și să vorbim despre munca femeilor.
Foarte multe surse media vă spun astăzi că femeile nu munceau în trecut. Iar aceste surse vin din ambele părți ale spectrului politic:
conservatorii vă spun că femeile nu munceau… și ce bine era! Din cauza feminismului ăstuia rău, femeile nu mai pot sta acasă și sunt forțate să muncească în afara casei.
progresiștii spun că femeile nu munceau… și ce rău era! Căci fără independență financiară femeile erau la cheremul bărbaților și nu aveau drepturi.
Iar lumea online e plină de paradoxuri:u
Doamnele blonde, desculțe, care fac pâine cu 3 copii în brațe gestionează, de fapt, imperii media și afaceri extrem de productive.
O văduvă s-a transformat recent din casnică în ambasador al conservatorismului (devenind astfel ceea ce iubesc și ceea ce urăsc mai mult ambele tabere).
“Experții” radicalizați (și femei, și bărbați) explică “secretele” sexului opus. Alături de sfaturi, ei presară și păreri necerute despre ce muncă se potrivește sexelor în casă și în afara ei.
Spectatorii fie mușcă momeala unuia dintre grupuri, fie se scarpină în cap, confuzi:
“Păi cum e? E bine sau e rău că femeile au început să muncească?”.
Iar eu nu o să vă dau un răspuns la această întrebare. Ci o să plusez: femeile au muncit dintotdeauna.
§
Dar întâi, am și eu munca mea :) Eu sunt Călina. Scriu articole despre istorie și cultură și sunt gazda unui podcast de istorie. Le poți găsi pe ambele aici: contra-timp.ro. Ambele proiecte sunt gratuite.
Dar dacă vrei să le sprijini financiar, ai două variante. Prin abonament contra-cost la articole:
Sau printr-o donație fixă:
Partea 1 - Visul
În care vorbesc despre mitul femeii casnice și fericite, care “nu face nimic”. De unde a venit acest mit și cum s-a preluat în mitologia contemporană?
Îngerul casei vs. țăranca zdravănă
Cine credeți că ați fost într-o viață anterioară? Ați observat că toți ne-am dori să fim prințese, nobili, haiduci, sau chiar personaje din istorie cunoscute. Asta deoarece creierul nostru funcționează cu niște bias-uri utile în practică, dar lipsite de logică. Unul dintre aceste bias-uri este numit self-enhancement bias, tendința de a ne vedea ca fiind centrali și speciali în propria poveste. De aceea, creierul uman nu va vedea statistica, ci va urmări un sens identitar: dacă am mai trăit o viață, cu siguranță am fost cineva important, nu un țăran amărât care a “crăpat” de lepră în câmp.
Un alt bias e disponibilitatea memoriei (availability bias), prin care creierul nostru va selecta o identitate dintr-un set de personaje pe care deja le cunoaște. Noi nu îl cunoaștem pe Ion din satul X, mort în 1400 toamna, ci am auzit de personaje celebre precum Napoleon, Cleopatra, Anne Frank și alții asemănători. În cazurile extreme, această identificare devine boală psihică, iar bolnavul pierde contactul cu realitatea. Iar un lucru interesant este că psihozele de grandomanie fluctuează după moda vremii: în secolele XIX–început de XX, mai mulți grandomani se credeau Napoleon. Acum, personajul istoric nu mai e atât de recent/binecunoscut, deci a scăzut și proporția de Napoleoni falși din spitalele de psihiatrie.
Dar și dacă nu credem în reîncarnare, tot ne vine greu să ne identificăm cu statistica, cu grosul populației, cu un om mediocru. Ca femei, ne vine greu să rezonăm cu femeile comune. Ne place, în schimb, să ne identificăm cu o clasă socială privilegiată. De exemplu cu acele casnice fericite care dormeau în puf toată ziua. Dar adevărul neplăcut este că majoritatea femeilor care au trăit vreodată nu erau așa. Discursul despre femeia casnică vine din câteva surse incompatibile cu “noi”: o burghezie vest-europeană (clasică sau modernă), înstărită și idealizată.
Doamna în puf clasic
Ca să le luăm pe rând, la ce mă refer? Prin burghezie clasică, mă refer la partea pre-industrializare a mitului. Spre exemplu, în 1762, Jean Jacques Rousseau scrie “Émile, ou De l’éducation”, în care o prezintă și pe Sophie, partenera ideală a lui Émile. Personajul e pur complementar: educația ei e orientată strict spre a-i servi bărbatului. Ea are un rol domestic și relațional, de susținere morală a partenerului, așa că educația ei trebuie să fie adaptată în acest sens. Femeia trebuie să fie utilă bărbatului, să-i fie pe plac, ca el să o iubească și să o respecte. Astăzi, influencerii spun “be his peace” (fii pacea lui), dar esența e aceeași: femeia să renunțe la autonomie și la propriile sentimente pentru a deveni satelitul emoțional al unui bărbat.
Un alt model notabil apare la Coventry Patmore, în poezia “The Angel in the House” (1854-1862 — a mai prelucrat-o după prima publicare). Poezia nu este cea mai strălucită operă victoriană, dar e una care arată explicit modelul feminin al epocii: îngerul casei. Caracteristicile ei sunt devotamentul, puritatea, pasivitatea, moralitatea și supunerea socială. În Anglia și SUA, în secolul al XIX-lea, ideologia separă bărbații în sfera publică (muncă, politică), iar femeile în sfera privată (casă, familie). Expresia germană “Kinder, Küche, Kirche” (copii, bucătărie, biserică) rezumă idealul conservator al rolului feminin din secolul XIX. Formula ideologică e echivalentă cu “îngerul casei” din Anglia victoriană.
În secolele XVIII-XIX, apar și numeroase manuale de comportament pentru femei, care prezintă același ideal feminin. Romanele epocii vorbesc preponderent despre înalta societate și au protagoniste pe măsură: Jane Austen, Madame Bovary, Anna Karenina. Sunt femei cu probleme emoționale, care nu se confruntă cu realitățile de zi cu zi, nici cu munca fizică. Pictura europeană arată femei așezate, contemplative, pasive. Scenele tipice sunt cu femei lângă fereastră, citind, în saloane elegante, sau mame cu copii, mame cu fete care brodează împreună. Interioarele sunt mereu curate, luminoase și “effortless”. Nimic din aceste scene de “leneveală” nu pare să implice munca. Există și mici excepții, în curentul realist, cu femei aplecate pe câmp, la muncă fizică, la spălat rufe și în scene rurale. Dar de regulă arta aceasta plină de femei contemplative este una care arată gustul aristocratic. Pur și simplu, scopul ei nu e să reflecte realitatea “din teren”.
Ajung imediat și la o femeie din Moldova, Muntenia, sau Transilvania, contemporană cu Rousseau sau cu victorienii. În timp ce ei scriu manualele de comportament, ea freacă rufele cu leșie pe un frig crunt. Departe de a fi “Îngerul casei”, această femeie e coloana vertebrală a gospodăriei. Spre deosebire de femeile scrise de bărbați, pictate de bărbați și instruite de bărbați ca ideal feminin casnic… ea poate că a și existat, cândva.
Doamna anilor ’50
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în SUA dar și în Europa de Vest, apare modelul pe care conservatorii îl apelează astăzi: o casă unifamilială din suburbie, în care soțul muncește, iar soția e casnică. E perioada numită baby boom (explozia demografică, lit. explozia de bebeluși), când stabilitatea economică duce la o creștere a consumului… și, implicit, a marketingului.
Industria SUA își crescuse enorm capacitatea, dar firmele nu au deschis toate aceste linii de producție doar pentru a le închide după război. Experții în marketing consideră această perioadă ca fiind o schimbare de paradigmă, deoarece produsele nu au mai fost vândute pe baza proprietăților, ci pe baza unor stări emoționale, a unui ideal promis. O sticlă de Coca-Cola nu mai vinde pentru că e răcoritoare, ci pentru că e o Experiență. O experiență cu alți oameni care beau Coca-Cola și aduc pacea în lume împreună.
Marketingul, reclamele și cultura vizuală din anii ’50-’60 vindeau experiența unei gospodării fericite, prin diverse produse. Femeia prezentată de reclame era înconjurată de electrocasnice care îi ușurau munca, iar ea putea să aibă timp liber. Femeia-reclamă era așadar mereu relaxată și aranjată “țiplă”.
Există și un sâmbure de adevăr în reclamă. Într-adevăr, electrocasnicele au redus munca fizică brută. Dar, simultan, au crescut și standardele. Dacă înainte rufele erau spălate rar, acum devine o muncă aproape zilnică. (Apropo, să știți că săptămâna trecută, eu am văzut fundul coșului de rufe murdare. A fost o victorie titanică!). Casa trebuie acum să fie impecabilă. Nu există nicio scuză pentru murdărie, când e… ușor (?!) de făcut curățenie.
Între timp, confortul material se plătește prin confort mental. Crește consumul de tranchilizante și sedative, iar un așa-zis “secret cunoscut de toată lumea” este că multe gospodine perfecte folosesc medicamente pentru a rămâne pe linia de plutire (vezi Rolling Stones - Mother’s little helper, 1966). Femeile izolate, frustrate, limitate la spațiul domestic, suferă. Dar sunt prezentate ca ideal.
Dacă burghezia secolului XIX a idealizat femeia casnică, anii ’50 au dus acest ideal la un nou nivel. Simbol al prosperității, femeia casnică, americană, a anilor ’50, a fost un mit ca oricare altul. Dar și dacă ar fi fost adevărată, ea rămâne în continuare intangibilă. E, totuși, un ideal localizat în SUA și în Europa de Vest și un produs al unui boom economic greu de replicat. Dar, mai ales, vorbim despre o perioadă incredibil de scurtă, undeva la 20-30 de ani. A prins însă la public atât de bine, încât imaginea asta e proiectată până azi.
Vezi și: seria despre vânătorii primitivi, în care explic de ce imaginea mentală despre “omul cavernelor” este de fapt o imagine a domnului-reclamă, soțul doamnei-reclamă din acest articol
Imaginea femeii care stă acasă fără a munci nu vine din Antichitate sau din Evul Mediu și nu reprezintă grosul statistic al femeilor din istorie. E o icoană nerealistă a unui moment specific, dintr-un loc specific. Această imagine a fost preluată în mitologia contemporană americană, iar de acolo prin globalizare peste tot. Dar, cum ar spune și Titu Maiorescu despre formele fără fond, noi cu siguranță nu ne putem întoarce la “zilele bune” ale altora.
Iar acum că am văzut de unde vine mitul, să trecem la realitate.
Partea a II-a: Realitatea
În care vorbesc despre munca reală a femeilor reale.
Gospodăria ca unitate economică
Înainte de industrializare, majoritatea populației era una agrară. Cu atât mai mult când vorbim despre Europa de Est, unde industrializarea a venit târziu, majoritatea oamenilor din majoritatea timpului scurs al istoriei au trăit în comunități rurale, având ca ocupație principală agricultura. Noțiunea asta e foarte importantă pentru că o comunitate rurală e organizată pe gospodării, iar fiecare gospodărie funcționează ca o entitate economică. Atunci când oamenii ies din casă, ei nu pleacă la serviciu, căci entitatea economică nu este o fabrică externă casei, un birou, o firmă sau o instituție: gospodăria este instituția.
Dacă privim gospodăria ca un mic SRL contractor, lucrurile devin și mai simplu de înțeles: în cadrul gospodăriei, scopul muncii e supraviețuirea, iar împărțirea sarcinilor se face între toți membrii unei familii. Astfel, atât bărbații, cât și femeile, (uneori și copiii!) au “job-uri” în gospodărie. Ei pot munci de acasă pentru că nu există o separare clară între locul de muncă și locuință.
În această unitate economică, în general, bărbații se ocupau cu aratul, construcțiile și transportul. Practic, tot ce înseamnă muncă mai solicitantă din punct de vedere fizic, pentru care e nevoie de masă musculară mare. Dar femeile participau activ la muncile agricole din afara casei: la semănat, la plivit, la recoltat și la strânsul fânului. Iar în perimetrul gospodăriei, existau munci agricole similare precum grădinăritul și întreținerea curții.
Tot în atribuțiile femeilor intra îngrijirea animalelor din bătătură. Animalele trebuie îngrijite zilnic, indiferent de vreme, fără sărbători sau concedii. Femeile mulgeau vacile de 1-2 ori pe zi, curățau grajdurile și prelucrau laptele imediat, deoarece se strică rapid dacă nu e conservat. Animalele trebuiau hrănitei (adesea cu regimuri diferite pentru animale diferite), ouăle păsărilor colectate iar cotețele curățate. Această muncă pare “ușoară” din punct de vedere fizic, dar nu are pauzele sezoniere pe care le admite creșterea cerealelor. Nu existau saci de furaje: trebuia tăiată iarba, adunat fânul, depozitat și adus zilnic. Iarna complica tot procesul. Apropo de iarnă, e și o chestiune de gestiune a resurselor și a timpului, de regulă tot în atribuția femeilor. Femeia trebuia să știe cum stă cu produsele lactate, cu conservele, cu furajele și cu depozitele pentru a planifica pentru perioadele mai grele. Fără lapte, ouă și carne, gospodăria nu supraviețuiește. Azi i-am spune manager de logistică sau planning executive și ar fi un job bine plătit.
Vorbeam mai devreme despre lactate. Ei bine, laptele e perisabil și trebuie procesat în maxim câteva ore de la producere. Pentru a procesa laptele, femeile îl strecurau prin pânză sau sită, și îl puneau la smântânit. Smântâna se lua cu lingura, apoi era bătută manual, într-un proces lung și repetitiv, pentru a produce unt. Pentru brânză, laptele era încălzit și închegat, iar cașul obținut era scurs, presat și sărat. Gospodăriile românești produceau caș proaspăt, brânză maturată și urdă (zer fiert din nou → nimic nu se pierde!). Igiena era foarte importantă în tot procesul. Nu exista frigider sau măcar temperatură controlată în casă, deci era nevoie de curățenie strictă, vase bine întreținute și experiență pentru a produce lactate consumabile. Practic, ne uităm la o mini-industrie alimentară în gospodărie, care are ca produs brut laptele și ca produse finite laptele consumabil și produsele lactate. În viața de zi cu zi, la familiile care aveau oi în sat, femeile făceau majoritatea produselor lactate. Totuși, trebuie să menționez o excepție: la stâne, unde turmele erau departe de sat, ciobanii (bărbați) preluau această muncă.
Laptele nu e singurul aliment perisabil “salvat” de la alterare. Mai multe tipuri de hrană trebuiau conservate pentru iarnă: fructele deveneau gemuri, dulcețuri și compoturi, iar legumele erau puse ca murături. Gemul se face prin spălarea, curățarea, fierberea și zaharisirea fructelor precum prune, caise sau vișine. Fierberea trebuie controlată și supravegheată consant, apoi amestecul e turnat în borcane sterile, sigilat și depozitat. Legumele trec prin procese similare de conservare: varza, castraveții, tomatele și ardeii sunt murați prin fermentare cu sare sau, mai târziu, prin punerea în oțet. După ce sunt puse, murăturile trebuie verificate, aerisite și ajustate. Alte conserve vegetale, în afară de gemuri și murături, sunt zacusca, salata de vinete, bulionul și altele, prin procese care de regulă durează ore întregi și implică efort fizic (la tocat, curățat, amestecat, zdrobit, turnat) și căldură. E important aici de menționat aici și volumul de muncă enorm: se fac zeci de borcane, unele pentru comerț dar majoritatea pentru a asigura supraviețuirea familiei peste iarnă.
La conservarea cărnii rolurile sunt împărțite: bărbații se ocupă de sacrificare și tranșare, dar ambele sexe participă la procesarea ulterioară a cărnii. Se fac cârnați, slănină, carne în untură, tobă, caltaboș și alte produse. La cârnați, femeile se ocupă preponderent de umplere și legare. Carnea în untură și preparatele din organe sunt de asemenea preparate mai mult de femei decât de bărbați, deoarece sunt procesate și termic.
La sat, există și o economie informală. Majoritatea activităților nu apar în registre și sunt plătite cu ziua, în produse, prin alte servicii sau pur și simplu prin statut. Relațiile formale și informale din sat duc automat la favoruri neplătite: se lucrează în sprijinul nașilor, socrilor, cumnaților, verilor, vecinilor. Fără plată. Sau, fie… se plătea cu “un pahar de ceva” sau cu produse din gospodărie. Ambele sexe se ocupă cu astfel de munci, de acolo și vine expresia “The Village” (Satul), adică un sistem prin care oamenii se ajută între ei la nevoie.
Vezi și: articolul meu din revista Paradigma: “The Village People are not OK — de la un mic deranj la moartea comunităților”
Între femei, cele mai comune servicii sunt acelea de îngrijire și supraveghere a copiilor, de îngrijire a bolnavilor și de transmitere a unor cunoștințe. Iar din una într-alta, aceste activități devin meserii. Unele femei practică o medicină rudimentară și informală, fiind numite babe, vraci sau vindecătoare. Ele cunoșteau plantele medicinale, tratau bolile ușoare și adesea plusau tratamentele cu ritualuri și descântece. Acest tip de cunoaștere se transmitea de la o generație la alta. Moașa (uneori chiar aceeași “babă” tămăduitoare), era de regulă tot o femeie mai în vârstă, care asista nașterile acasă. Ea știa pozițiile de naștere, cum să ajute travaliul și să taie cordonul ombilical. Se îngrijea de lăuză și de copil în perioada post-partum. Mai târziu această meserie a fost formalizată de stat și absorbită în sistemul medical. Și astăzi, meseria de moașă este foarte importantă, lucru pe care vi-l spun din experiență.
Comerțul și “industria” textilă
Documentele din Transilvania și Moldova menționează frecvent negustorese rurale. În Europa de Est mai comun decât în Vest, femeile vindeau produse în piață, pe stradă sau la tarabe. Produsele domestice aveau mare căutare în târgurile și piețele urbane. Femeile se ocupau astfel nu doar cu producția, ci și cu vânzarea produselor alimentare și textile. Înainte de industrializare și de apariția fabricilor de textile, aproape toate produsele textile erau produse acasă. Uneori, ele deveneau chiar marfă de export regional.
Unii călători străini în principatele române au scris despre cele întâlnite aici. În secolele XVIII-XIX, apare o temă recurentă la acești călători: munca interminabilă a femeilor. Călătorii sunt de regulă șocați că femeile torc sau țes aproape permanent, ca un reflex: fac asta în spații publice sau în timpul conversațiilor. Autorii menționează și munca nesfârșită în agricultură și în gospodărie, alături de stilul de viață, aspectul fizic și purtările românilor. Uneori, perspectiva călătorilor e de-a dreptul sexistă: bărbații sunt descriși ca fiind mai apatici sau leneși, în timp ce femeile sunt descrise mult mai dinamic. Ce diferență față de picturile cu femei care șed între perne, la fereastră, în meditație visătoare!
Femeile într-adevăr se preocupă mult cu prelucrarea textilelor și vreau să explic ce înseamnă asta, cap-coadă. Cu mult înainte de SHEIN, unde o cămașă e la un click distanță, iar producția ei este ieftină și rapidă (dar să nu intrăm în alte discuții), în trecut drumul de la materie primă la acea cămașă era ceva mai complicat. Totul începea cu inul sau cânepa, care erau cultivate, recoltate și prelucrate manual. Apoi erau topite în apă, ceea ce dura mult și producea un miros puternic. Amestecul era apoi uscat, melițat (zdrobit) și pieptănat. Oile erau tunse de bărbați, dar, de la tuns încolo, lâna era în grija femeilor. Trebuia spălată, uscată și scărmănată. Abia după tot acest proces vin poveștile străinilor, și anume torsul.
Fibrele naturale sunt scurte, pufoase, fragile și neuniforme, așa că nu se poate face direct țesătură din ele. Mai întâi, se torc, adică se răsucesc între degete pentru a se “lega” între ele. Astfel se obține un fir lung, continuu și rezistent. Era și o chestiune de abilitate. Cei care au încercat să toarcă vreodată vor înțelege că e nevoie de o anume dexteritate și tehnică a mâinii. Procesul scotea câțiva metri de fir pe oră. După tors, urmează țesutul, un proces prin care se combină firele întinse pe lung cu fire trecute transversal. Războiul de țesut se folosește ca să țină în tensiune firele și să le ridice alternativ. Pentru finalizarea unei bucăți de pânză, putea dura zile sau săptămâni întregi, în funcție de finețea și dimensiunea ei. Atât lâna, cât și inul și cânepa erau țesute. Mai rar și mai târziu s-a folosit lâna pentru tricotaje cu andrelele. Hainele groase tradiționale, sumanele și păturile erau produse din lână țesută, nu tricotată.
După țesut, cămașa tot nu era gata, căci trebuia croită, cusută manual și brodată cu decorațiuni. În funcție de complexitatea modelului, putea dura săptămâni întregi de muncă de la materia primă și până la rezultat. Muncă aproape exclusiv feminină.
Așadar, când spun că gospodăria era o unitate economică în care ambii soți munceau, nu exagerez. Înainte de industrializare, fiecare își îndeplinea propria lui normă. “Acasă” era un loc de producție: atelier, fermă, depozit. Așa că a “sta” acasă nu se poate. Astăzi se ară cu tractorul și se produce în fabrică acea cămașă. Adică munca de pe câmp (a bărbaților) și munca de producție domestică (a femeilor) au fost mult reduse. Da, pentru ambele sexe munca s-a mutat din gospodărie în fabrică, birou sau instituție. Dar niciodată nu a fost vorba că unul ar fi muncit, iar celălalt nu.
Zonele urbane
Ne mutăm acum atenția la oraș. Una dintre marile provocări ale orașului era igiena. În orașe nu exista canalizare modernă sau apă curentă, iar deșeurile erau aruncate pe stradă, în curți, sau în ape. Apa trebuia adusă cu găleata de la fântână sau, uneori, chiar de la același râu infect, în fiecare zi. Procesul de spălare și igienizare al hainelor era dificil: nu exista mașină de spălat sau săpun eficient industrial. Rufele erau frecate manual, clătite și stoarse, fie direct în albiile apelor, fie cu apă adusă cu spatele. Nici la igiena personală lucrurile nu se arătau mai roz: apa era greu de încălzit manual, așa că băile erau rare. Era plin de fum în interioarele caselor, de la sobe și gătitul pe foc. Aerul era greu și funinginea impregnată peste tot. În astfel de condiții, bolile apăreau frecvent. Iar pentru prevenirea epidemiilor și a infecțiilor, ia ghiciți cine făcea munca de curățenie și igienizare?
Lună și bec!
Fără aspirator și alte soluții de curățare, curățenia totuși trebuia întreținută atât în casele sărace, cât și în cele bogate, în spațiile comune sau publice. De regulă, măturătorii de stradă puteau fi de ambele sexe, bărbații asigurând munca mai fizică, de exemplu adunatul gunoaielor și bălegarului cu lopeți). Existau posturi de femei de serviciu în instituții precum spitalele, armata, clădirile publice.
Existau și spălătorii, unde lucrau aproape exclusiv femei. Era o muncă extrem de dură și chiar solicitantă din punct de vedere fizic. Femei din clasele sărace precum țărănci rămase fără pământ, văduve, migrante sau femei singure, lucrau pentru familiile bogate, pentru pensiuni și hanuri, dar și pentru instituții ca armata sau spitalele din orașe. La început munceau la râu, apoi în curți și spălătorii improvizate, iar ulterior în spălătorii urbane amenajate. Lucrau cu leșie sau săpun primitiv, care le irita mâinile, lucrau mult cu mâinile și cu forță fizică la ridicatul, frecatul rufelor pe pietre și scânduri, la stors. Suportau și căldura din cazanele une erau fierte hainele pentru igienizare. Călcatul rufelor se făcea cu fier greu, pe cărbuni.
Disprețul față de munca fizică se poate simți și din vocabularul estetic. Multă vreme a fost la modă pielea cât mai albă, ca simbol de statut. Subtextul e “sunt atât de bogată încât îmi permit să stau toată ziua în casă”. Astăzi idealul este bronzul: “sunt atât de bogată încât îmi permit să ies din casă, în vacanțe însorite”. Tiparul fizic pentru femei a evoluat și el, iar în trecut musculatura era ceva de nedorit. Femeile trebuiau să fie suple, fragile și delicate, așa că mușchii stricau acest “feng shui” uman. Expresia “spate de spălătoreasă” se referă tocmai la realitatea muncii fizice a spălătoreselor, la dezvoltarea musculară specifică, apărută din mișcări grele. Evident, expresia are o nuanță peiorativă: “sunt atât de bogată încât eu nu am nevoie de mușchi, pentru că nu muncesc.”. Limba română păstrează mai multe expresii care descriu munca grea: a se speti, a căra cu spatele, a munci pe brânci, a trage (ca boul, sau calul). Pentru efortul continuu și greu, se folosește “muncă de ocnaș”, “de salahor”, “de sclav”, sau “a da la sapă”, iar pentru atenția la detalii “muncă de chinez bătrân”. După cum vedeți, niciuna dintre aceste expresii nu are nici măcar un strop de glamour sau idealizare.
Munca aceasta de îngrijire a casei și a bolnavilor a dus la instruirea infirmierelor. Înainte de medicina modernă, spitalele erau puține și rudimentare, iar bolnavii erau îngrijiți acasă, de femeile din familie. Odată cu apariția spitalelor în orașe, această muncă s-a mutat în instituție. Infirmierele nu aveau slujbe ușoare. Spălau pacienți, schimbau haine, lenjerii și curățau răni. Se ocupau de curățenia din încăperi. Făceau mici tratamente precum bandajarea, pansarea bolnavilor sau administrarea de injecții, la indicațiile medicului. Stăteau de veghe noaptea și linișteau bolnavii. Deci, alături de costurile fizice, ele suportau și costuri psihice, emoționale. Infirmierele aveau munci grele, repetitive și murdare, luau contact cu corpuri și cadavre, cu lichide și materiale urât mirositoare. Dar dincolo de asta, luau contact cu boala, durerea și moartea. A spune că ele “nu munceau” este total impropriu.
În serviciul bogaților și al bărbaților
Familiile înstărite angajau menajere. Femei tinere, de obicei din mediul rural. La casele boierilor erau la mare căutare ardelencele și unguroaicele, considerate mai curate și mai conștiincioase. Menajerele se ocupau de curățenie (măturat, spălat podele, șters praful), spălatul și călcatul rufelor, aprinderea și întreținerea focului, aducerea apei, gătitul și îngrijirea copiilor. Nu exista un program clar: practic era aceeași muncă manuală și epuizantă a femeii de la țară, doar că se făcea în serviciul altcuiva. Salariile erau mici iar menajerele erau total dependente de familia care le angaja. În majoritatea cazurilor, locuiau chiar în casă, în condiții modeste, având puține ore libere și oricum autonomie redusă. Iată un paradox interesant! În familiile burgheze “din poze”, adică din mitologia burgheză clasică, femeia nu muncește. De ce? Pentru că muncește o altă femeie. Dar acea femeie nu mai încape în “poză”…
Chiar și funcțiile biologice puteau deveni muncă plătită. Doicile erau femei cu copii mici care alăptau și îngrijeau contra-cost copiii altora. Erau întâlnite mai ales la aristocrație, unde femeile bogate considerau alăptarea inferioară. Fie că înțărcau copiii involuntar (nu aveau sau li se oprea laptele), sau voluntar (de exemplu pentru a reveni cât mai curând la viața socială), mamele naturale nu aveau acces la formule de lapte praf. Așadar copilul era lăsat în grija unei doici. Pentru doică, existau și riscuri: propriul copil și-l lăsa uneori în grija altora, iar ea alăpta constant și era dependentă de angajator și copiii lui.
Și alte meșteșuguri de la sat își găsesc corespondent plătit la oraș, în serviciul altcuiva. Femeile munceau în croitorie, lucrând de acasă sau în ateliere mici. Făceau haine sau simple reparații, de multe ori cu plata pe bucată. Lucrau și munci migăloase, pe textile fine, de exemplu broderii. În romanul “Mizerabilii”, Fantine muncește la o fabrică de textile, iar după concediere muncește independent, pe bani puțini. Condițiile mizerabile și nevoia de a-și întreține fiica o împing spre a-și vinde părul și dinții, iar apoi înspre prostituție și finalmente la moarte. Povestea ei reflectă realitatea femeilor disprețuite din acea epocă, iar Hugo a fost criticat pentru modul său direct de a expune această realitate. Deși societatea știa că femeile ca Fantine existau, Hugo arăta exact cum societatea abandonează femeile și cât de ipocrită era moralitatea burgheză.
Când spunem că “femeile nu munceau”, toate aceste vânzătoare, spălătorese, menajere și îngrijitoare sunt pur și simplu trecute cu vederea. Sunt ignorate în imaginarul cultural.
Sau, mai rău. Ne amintim de unele femei care munceau, dar cu o conotație negativă și o condescendență răutăcioasă. Opusul femeii din mit este prostituata. Pragmatic, e vorba de lipsa alternativelor: fără protecție socială sau salariu minim, numeroase femei ajungeau fără alternativă. Văduvele, femeile abandonate, mamele cu copii în întreținere deveneau uneori prostituate. Era o muncă relativ bine plătită, dar riscantă. Cel mai periculos era a ieși în stradă. Apoi, ceva mai protejate erau femeile care lucrau într-un bordel (uneori legalizat sau tolerat de autorități). Alte femei se prostituau doar ocazional, combinând muncile mizere cu prostituția. Societatea desigur condamnă prostituția, dar nici nu scapă de ea. Iar aici strălucesc cel mai tare contrastele dintre mitul femeii care “doar stă”, versus femeia care își vinde până și corpul și demnitatea, doar pentru a supraviețui.
La drum lung
Un alt exemplu uitat al muncii feminine urbane (și semi-urbane) sunt hangițele, femei care administrează hanuri sau cârciumi. De regulă ele țineau afacerea într-un parteneriat cu soțul, sau o preluau de la un soț decedat. Hangița nu era doar gazdă, ci gătea în cantități mari pentru călători, servea la mese și hrănea caii călătorilor, organiza și curăța încăperile și închirierea lor. Surprinzător pentru apologiștii mitului “femeia nu lucrează”, hangițele gestionau banii și aprovizionarea și angajau personal. În context social, erau văzute uneori suspect, prin asociere cu alcoolul și prin faptul că interacționau cu bărbați străini. Dar fără îndoială erau opusul femeii “ținute în casă” a picturilor romantice.
Vizibilă, activă din punct de vedere economic și relativ independentă, femeia-administrator apare des și în operele literare românești. Autorii români prezintă femei realiste, având greutăți în viață și adesea independente. Cel mai la îndemână exemplu e Ancuța din “Hanul Ancuței”. O altă hangiță celebră e Ana, soția lui Ghiță, din “Moara cu noroc”. Deși nu administrează cârciuma singură, ea muncește cot la cot cu soțul ei. Mara lui Slavici e comerciantă și gestionează bani. Vitoria Lipan din “Baltagul” administrează gospodăria în lipsa soțului și pleacă singură în căutarea lui. Așadar, avem și în literatură și în mediul rural numeroase exemple de femei care nu se încadrează în tiparul casnicei liniștite.
Partea a III-a: Revoluția industrială, comunismul și excepțiile
Industrializarea nu “inventează” munca, doar o reorganizează. Munca se mută masiv de la gospodărie în fabrici, ateliere și birouri. Are acum un program fix și un salariu. Treptat, ceea ce rămâne acasă începe să nu mai fie perceput ca muncă. Înainte, rezultatul muncii era un produs finit, dar acum este un salariu. Ceea ce nu produce un salariu nu mai pare “muncă”.
Activitățile tradițional feminine precum textilele, hrana sau bunurile sunt acum produse în industrii, iar femeia nu mai “produce” de acasă. Chiar dacă femeile nu dispar din muncă, ci sunt angajate în fabrici, în servicii și în munca urbană, ele sunt mai prost plătite. Înainte de apariția unor reglementări, fabricile angajau masiv femei și copii, deoarece ei acceptau plata mai proastă.
Ei, dacă le adunăm pe toate astea, ne îngustăm ochii și ne facem că nu vedem pădurea de copaci, poate apărea iluzia “doar bărbatul muncește”. Nici așa mitul nu e universal. În realitate, de multe ori nu ajunge un singur venit pentru a întreține o familie, iar femeile au nevoie de locuri de muncă plătite, mai ales în țările mai sărace.
Iar apoi, comunismul… Un banc din epocă spune: “Capitalismul e exploatarea omului de către om. În comunism, e fix invers!”. Un alt banc spune “Femeia din capitalism e înrobită. Ea trebuie să facă mâncare, curățenie și să aibă grijă de copii. Femeia din comunism e liberă! Ea poate să meargă la muncă… și abia apoi să facă de mâncare, curățenie și să aibă grijă de copii”. Ambele bancuri reflectă o doză de adevăr. Anume, că pretențiile feministe ale comunismului nu au fost progresism de dragul progresismului, ci soluții pragmatice pentru a angrena întreaga societate în noul regim. Ideologia comunistă a reorganizării muncii și a mijloacelor de producție a cuprins ca un tăvălug și aspectul femeilor care munceau. Alexandra Kollontai, ideolog comunist, propunea soluții extrem de radicale, printre care dragostea liberă, cantine, spălătorii și creșe colective. Astfel de propuneri nu s-au concretizat.
Nu toate argumentele Alexandrei Kollontai erau însă deplasate. De fapt, ea are un argument foarte modern:
“problema femeii nu este doar lipsa drepturilor, ci faptul că este prinsă în munca domestică neplătită”.
Comuniștii propuneau restructurarea economică după criterii noi, iar problematica femeilor nu a fost ignorată. Așa-zisa “eliberare” a femeilor nu se făcea din bunăvoință și progresism gratuit, ci pentru că a deblocat 50% din populația economică. Regimurile comuniste plănuiau o industrializare masivă și nu puteau pierde o asemenea resursă. Și într-adevăr, oricâte am spune despre comunism, trebuie să recunoaștem și unele aspecte bune. În multe țări comuniste, femeile devin ingineri, medici sau muncitori industriali mult mai devreme decât în Vest, diferență care se vede până și astăzi în programele de sprijin ale femeilor în domenii stereotipic masculine.
Din păcate, teoria e mereu mai bună decât practica. Femeile sunt realmente integrate în piața muncii, dar bărbații nu preiau proporțional munca domestică. Calitatea serviciilor preluate de stat era și ea dezamăgitoare. Acele creșe, cantine și, în general, infrastructura lasă de dorit. Așa cum spune bancul, munca domestică totuși a rămas “a femeii”. Iar partea întunecată abia urmează. În România, emanciparea a venit cu un mare control asupra vieții private și de familie. Decretul anti-avort, lipsa metodelor contraceptive, dar și, mai târziu, penuria anilor ’80, au afectat preponderent femeile. Economia de stat era sprijinită, în vreme ce cureaua s-a strâns mai mult în sfera privată și în aprovizionarea domestică, lăsând femeile cu încă o zi de muncă la sfârșitul zilei de muncă. Acea zi care presupunea improvizațiile: spălatul cu apă rece, gătitul fără ingrediente și îngrijirea copiilor fără timp liber.
Cu alte cuvinte, nici după industrializare și nici după instaurarea regimului comunist, acest vis al femeii care “doar stă” nu a prins rădăcini. Chiar în acest timp, Vestul arăta acele gospodine liniștite, relaxate, cu zâmbete perfecte. Femeile din Vest își înghițeau izolarea și depresia, iar femeile din Est visau la viața lor. Niciuna nu știa ce e în sufletul celeilalte… și nici că, peste câteva zeci de ani, se va spune despre femei că “nu au muncit”.
Reforma învățământului
Procesul de feminizare al învățământului fusese deja început dinaintea regimului comunist, dar a fost accelerat odată cu reforma învățământului. Fiind nevoie de multe cadre didactice pentru alfabetizarea și școlarizarea generalizată, au fost angajate multe femei, mai ales în învățământul primar și în grădinițe. Se observă clar și o stratificare a profesiei, prin care femeile sunt majoritare în ciclurile primare, adică fix acolo unde salariile sunt mai mici și prestigiul mai redus. În partea superioară, bărbații domină atât conducerea școlilor, cât și în posturile universitare. Și astăzi predomină aceleași percepții culturale, că femeile ar fi mai potrivite pentru copii decât bărbații.
Cazuri excepționale
Vreau să includ în această ultimă parte câteva cazuri deosebite. În viața reală, rolurile fixe, rigide, nu există. Rolul “natural” al femeii sau al bărbatului nu există. Există în schimb flexibilitate și adaptabilitate. Oamenii fac ce e nevoie pentru a supraviețui și, în astfel de cazuri, nimeni nu se găsește să comenteze. Aici intră cazurile excepționale precum femeile-soldat: Ioana d’Arc la francezi, Ecaterina Teodoriu, lunetistele din URSS în al Doilea Război Mondial. Femeile care au condus imperii (Elisabeta I, Ecaterina cea Mare, Maria Tereza) sau au avut succes comercial. Sau diverse bunici care au condus gospodăria familiei cât timp bărbații erau plecați sezonier la muncă, sau în războaie. Unora le place tare mult să închidă argumentul cam așa: “vezi, nimeni nu v-a oprit pe voi, femeile, să faceți ce vreți!”… de parcă toate păcatele misoginismului se spală pentru că o mână de femei au fost lăsate (?!) să fie soldați.
Da, evident că istoria are regine, eroine și femei remarcabile. Dar pentru fiecare nume care a rămas, au existat mii de femei care au muncit fără să fie menționate: la războiul de țesut, în câmp, în ateliere, în casele altora. Nu pentru că nu puteau mai mult, ci pentru că lumea în care trăiau avea nevoie de munca lor, nu de povestea lor.
Dacă am prețui cu adevărat acea muncă, acel curaj a femeilor din trecut… Dacă am iubi adevărata familie tradițională pentru care s-au spetit atât bărbații, cât și femeile… poate n-am alege reclamele altora pentru a înlocui realitatea și istoria noastră.
Vă mulțumesc că citiți articolele din revista Contra/Timp. E munca unei femei contemporane care chiar ține la femeile din prezent și din trecut.