Lumina ochilor mei - mutilarea politică în Evul Mediu
E mai bine să-ți ucizi rivalii, sau să-i incapacitezi? Popiri, mutilări, exiluri și asasinate: metode de neutralizare ale inamicilor politici în statele medievale românești și nu numai.
La Idele lui Marte, în anul 44 î.e.n., Iulius Caesar primea aproximativ 23 lovituri de cuțit din partea senatorilor romani. De-a lungul istoriei romane, asasinatul politic a fost o metodă sângeroasă, dar eficientă, pentru a elimina rivali politici, dar și pentru a detrona lideri în funcție. Totuși, odată cu influența religiei creștine și a diferendelor teologice, politice și sociale dintre Imperiul Roman de Vest și cel de Est, lucrurile aveau să se schimbe. În Occident, legea germanică și prevalența limbii latine aveau să impună moduri de înțelegere a lumii ceva mai rigide. În est (ceea ce noi numim azi Imperiul Bizantin), limba greacă oferea o plasticitate filosofică mare, iar legile aveau dimensiuni etice și morale.
Cum au contribuit aceste aspecte filosofice la practici precum mutilarea, orbirea și castrarea rivalilor politici? Ce metode aplicau țările române în aceleași scopuri și cum le justificau? Asta discutăm azi.
Dar, înainte să vă iau ochii, încerc să vă iau banii.
Numele meu este Călina Cenan iar ceea ce citești acum este un articol din revista Contra/Timp, unde vorbesc despre istorie, cultură, cărți interesante și alte lucruri care te pot ajuta să devii “Cel mai interesant om dintr-o încăpere”™.
Dacă nu vă place varianta cu plată recurentă, puteți dona și o sumă fixă oarecare, când doriți, folosind contul meu de Buy me a Coffee:
Obsedați de dezbateri
O expresie celebră spune:
Imperiul Bizantin a căzut în timp ce populația lui discuta câți îngeri pot dansa pe vârful unui ac.
Sfântul Grigore din Nissa (secolul al IV-lea e.n.) are o anecdotă conform căreia:
Dacă ceri rest la un comerciant în Constantinopol, vei primi și o predică având tema: Iisus Hristos a fost creat, sau e etern, deodată cu Dumnezeu Tatăl?
Iar în aceste anecdote e o doză de adevăr, așa cum arată numeroasele:
concilii
curente ideologice (integrate în dogmă sau declarate erezii)
conflicte între partizanii unor astfel de idei
Având acest “zvâc” filosofic, romanii din est și-au ideologizat împărații. Basileii bizantini nu erau doar regi pământești, ci unși ai lui Dumnezeu, garanți ai ordinii cosmice și protectori ai bisericii. Sângele imperial era special, iar uciderea unui basileu sau a familiei sale era un păcat, nu doar o infracțiune. Un asasin (faptic sau moral) era blestemat, iar asta includea și prestigiul politic: nimeni nu avea să-l susțină politic pe un păcătos.
Totuși, rivalii la tron nu puteau nici să dea mâna și să cânte kumbaya. Chiar dacă asasinatul nu mai era o soluție viabilă, așa cum fusese în vechiul Imperiu Roman… soluții s-au găsit. Iar soluțiile erau construite pe aceeași bază filosofică: basileul trebuia să aibă un corp integru, perfect. El trebuia să aibă aptitudini de a conduce armata și societatea, iar figura lui să fie recunoscută ușor.
Astfel, frații, verii și alți membri ai familiei imperiale cu pretenții similare la tron au recurs la mutilarea politică.
În loc să-și ucidă rivalii:
li se tăia limba → ca să nu mai poată da ordine ostașilor (conducerea armatei în bătălie)
li se tăiau nasul sau membrele → pentru a fi incompatibili în ritualurile imperiale precum procesiunile, liturghiile și aparițiile publice
erau castrați → Castrarea era considerată o “moarte pe jumătate”, iar a nu putea avea copii însemna moartea liniei imperiale. În Imperiul Bizantin, multe poziții de mare putere erau încredințate eunucilor deoarece ei nu puteau atenta la poziția de împărat.
erau orbiți1 → la nivel practic, aceasta însemna, la fel ca tăierea limbii, că nu mai puteau comanda armatelor. Dar la nivel filosofic/simbolic, lipsa vederii se referă la incapacitatea de a judeca.
În special pentru ranguri înalte, se caută pedepse crude, ireversibile, dar non-letale. Autorul poate apoi să-și afirme autoritatea fără a fi blestemat și mai ales fără a crea martiri. Știți voi, morții au prostul obicei de a deveni simboluri pentru anumite facțiuni sau motive de răzbunare, transformându-se din morți “simpli” în… martiri. Dar un amărât orb nu mai e atât de glorios și inspirațional, ci inspiră mai degrabă milă și compasiune.
Adesea, mutilarea era urmată de exil sau retragere (voluntară sau forțată) la o mănăstire. Aceasta însemna moartea politică, fără prea mare tam-tam, a unui pretendent la tronul imperial. Un fel de “închisoare pe viață” dar în sens religios (Păi cum altfel decât religios, la bizantini?)
Când sistemul dă greș - Iustinian al II-lea Rhinotmetos
În 685, pe tronul Imperiului Bizantin urcă Iustinian al II-lea. La doar 16 ani, era împăratul legitim, dar stilul său autoritar, agresiv fiscal și violent cu elitele a alienat majoritatea susținătorilor săi importanți. Iustinian al II-lea era acum certat cu armata, aristocrația și populația Constantinopolului, iar după doar 10 ani de domnie, Leontios conduce o lovitură de stat prin care îl răstoarnă. Conform celor pe care deja le-am explicat, Leontios nu îl ucide pe Iustinian, ci îi taie nasul și îl trimite în exil la Herson, în Crimeea. Tânărul capătă și porecla de Iustinian “Rhinotmetos”, adică “cel cu nasul retezat”.
Conform filosofiei bizantine, asta trebuia să rezolve totul: mutilarea îl descalifica din rolul de basileu, iar exilul îl făcea uitat pe antipaticul Iustinian al II-lea.
Dar în exil, Iustinian refuză să-și accepte înfrângerea. Își confecționează o proteză nazală din aur, prin asta sfidând simbolic și politic ideea mutilării. Iar, desigur, la nivel practic, această proteză îi permitea să apară în public fără să sperie oamenii. Apetența pentru filosofie a bizantinilor are un recul: pedeapsa desfigurării era eficientă doar cât timp pedepsitului îi era rușine. Când Iustinian Rhinotmetos și-a pus acel nas de aur, a neutralizat de facto norma socio-politică a mutilării.
În 705, Iustinian Rhinotmetos se aliază cu hanul bulgar Tervel, pătrunde în Constantinopol noaptea, prin apeducte, și își recapătă tronul. Pentru Bizanț, e o traumă instituțională. A doua domnie va fi ca o lecție prost învățată, căci la întoarcerea pe tron Iustinian e paranoic, răzbunător și extrem de violent. Adversarii lui politici sunt executați și mutilați după bunul plac al împăratului, traumatizat de cele suferite și înrăit peste măsură.
În 711, o nouă revoltă duce la capturarea lui Iustinian. De data aceasta, el nu mai e mutilat sau exilat, ci ucis, împreună cu fiul său. Astfel, Imperiul Bizantin află că mutilarea nu e suficientă pentru cei cu legitimitate puternică la tron. După incidentele cu Iustinian, metodele preferate de mutilare politică devin mult mai radicale. Mai… “definitive”. Orbirea devine metoda preferată, fiind în continuare un impediment filosofico-simbolic, dar și unul foarte practic.
Otomanii - cutuma sângelui vărsat
În Imperiul Otoman, fratricidul devine o adevărată politică de stat. La moartea sultanului, prinții se ucid între ei până rămâne unul singur care devine următorul sultan. Adesea, prinții își asigură din timp sprijinul elitelor precum corpul de ieniceri, teologii, pașalele sau domnitorii țărilor vasale.
Dar și la otomani apare un mic impediment filosofic. Ideea trebuie nuanțată din start: în islam nu există o interdicție absolută de a vărsa „sânge nobil”, așa cum există o sacralizare explicită a sângelui imperial în Bizanț. Există însă o combinație de tabu religios, drept islamic și pragmatism politic, care face ca vărsarea sângelui anumitor persoane (mai ales din familia conducătoare) să fie problematică.
De aici apar soluții “ocolitoare” – sugrumarea, strangularea cu șnur de mătase sau otrăvirea. Toate acestea evitau vărsarea de sânge per se, dar asigurau soluția definitivă: moartea rivalilor politici.
Occidentul pragmatic
Mai puțin predispus dezbaterilor, Occidentul abordează soluția pragmatică. Un rege occidental nu are corp sacru, nu este “uns cosmic” sau vreun garant al ordinii universale. Un rege e pur și simplu cel mai înalt în rețeaua de seniori. Oricât ar fi de “uns”, el poate fi detronat, judecat, și executat. Puterea lui este una juridică: e o funcție, nu un corp. Astfel, legitimitatea lui vine din moștenire, din recunoașterea nobilă prin jurământ și prin dreptul feudal.
Practic, în Occident, mutilarea nu rezolvă nicio problemă. Doar moartea rupe lanțul juridic și stinge pretenția. Asasinatul e singura soluție definitivă într-o societate obsedată de claritate, finalitate și proprietate. Un rival mort nu mai revendică nimic și nu mai are drepturi.
Influența cutumelor germanice de răzbunare a sângelui duc la acceptarea execuției publice și la ideea că moartea poate fi justiție. Chiar și Biserica apuseană e de partea acestei variante. Ea condamnă crima dar acceptă pedeapsa capitală și justifică execuția ca act de ordine, de “dreptate”.
Mutilarea există în continuare, fiind bazată pe aceleași elemente din dreptul roman care s-au moștenit și în Bizanț, dar ea e o pedeapsă rezervată hoților și trădătorilor de rang mic, nu ca armă politică.
Neutralizarea rivalilor în Țările Române
Alte state medievale din zonă, precum Polonia și Ungaria, foloseau preponderent metodele occidentale (asasinatul și exilul). Foarte rar, Ungaria integra elementele bizantine ale desfigurării, dar și asta mai mult ca ritual suplimentar de umilire al adversarilor. Fiind parte a Regatului Ungariei, Transilvania folosește cutumele maghiare. Populația românească de la munte și de prin sate rareori trebuia să-și bată capul cu mutilările politice de prinți sau mari nobili, căci românii nu prea candidau la tronul Ungariei.
Țara Românească și Moldova, în schimb, au făcut celebra lor șaorma “cu de toate”. Practicau atât asasinatul politic, cât și mutilarea și exilul, folosind o combinație de justificări pentru toate acestea. Cele două state erau dependente de recunoașterea externă, iar elitele lor erau vulnerabile, ceea ce duce la un regim politic pragmatic, eclectic și lipsit de scrupule ideologice.
Influența bizantină a mutilării ca instrument politic e documentată în istoria medievală. Practici precum orbirea cu fierul încins, tăierea nasului și în general mutilarea feței sunt destul de comune. Vlad Țepeș era printre cei care își marcau adversarii politici înfrânți cu tăierea nasului. Iar Ion Neculce povestește în “O samă de cuvinte” incidentul prin care a fost pedepsit Nicolae Milescu Spătarul:
Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. Și n-au vrut să-l lase pe călău să-i taie nasul cu cuțitul de călău ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au tăiat nasul
Se pare că relatarea e adevărată, dar cronicarul greșește cu câțiva ani. Abia mai târziu, în timpul domniei lui Iliaș Alexandru, Milescu e pedepsit pentru uneltiri prin tăierea nasului.
Cronicile menționează și incidente de orbire. Sunt mai puține exemple concrete decât pentru tăierea nasului, dar formula “orbire cu fierul încins” apare în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, referindu-se la mai multe conflicte din secolele XV–XVI. Din “Istoria României” și din articolele precedente ne putem aminti de câteva exemple, precum Iliaș al Moldovei sau Mircea al II-lea, fiul lui Vlad Dracul, care au suferit mutilări prin orbire.
Aceste practici funcționează local deoarece legitimitatea domniei e încă una personală și corporală (domnul trebuie să fie “întreg”). Mutilările se aplicau concomitent cu pedeapsa exilului sau retragerii la mănăstire.
Spre deosebire de Imperiul Bizantin, în Țările Române amputarea membrelor nu era o formă de mutilare politică prea agreată. În zorii mutilării politice, bizantinii tăiau mâini și picioare, iar castrarea a rămas o metodă preferată până târziu. Pretendenții la scaunul domnesc al Valahiei sau Moldovei nu au avut parte de acest ghinion.
Popirea - varianta “soft” a castrării
Țările Române medievale nu au dezvoltat niciodată practica eunucilor (bărbați castrați), comună în Bizanț sau alte state orientale. Inițial, eunucii bizantini serveau ca administratori și gardieni ai haremului imperial, dar și însoțitori și tutori ai copiilor imperiali. Nu erau, de la bun început, administratori politici, ci aceste funcții le-au fost atribuite în timp. Deoarece nu puteau avea descendenți care să revendice tronul, eunucii primeau încredere și atribuții deosebite.
În Țările Române, domnitorul era un voievod războinic, nu un împărat ceremonial. Nu avea harem sau structuri administrative complexe care să justifice funcționarii eunuci. De asemenea, ortodoxia din Valahia și Moldova vedea castrarea ca un mare păcat. Social, atitudinea din țările române și din occident era mai apropiată de cea a Romei vechi: eunucii erau stigmatizați, fiind considerați degradați moral, social și incompatibili cu cetățenia.
Așadar, când vrei să rupi linia de sânge a omului, dar nu te poți atinge de organele lui genitale, recurgi la practica numită “popire”: călugărirea forțată. Popirea era o soluție anti-dinastică, adică nu urmărește doar scoaterea din joc a unui rival, dar și a tuturor potențialilor săi urmași: fii, nepoți etc. Ca orice soluție anti-dinastică, ea simplifică ramurile și moștenirea legitimității. După cum vă amintiți, deși scaunul domnesc nu era transmis exclusiv juridic, ci prin alegerea boierilor și confirmarea Înaltei Porți, domnitorul trebuia să fie de “os domnesc” (descendent al unui alt domnitor).
Popirea e o soluție pragmatică, dar (evident) mai puțin eficientă decât castrarea fizică.
E celebră replica lui Alexandru Lăpușneanul, din opera lui Negruzzi: De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu...
Varianta, mai “pe lung”, e după cum urmează: Aflat pe patul de moarte, în convulsii, Alexandru Lăpușneanul cere să fie călugărit:
— Cît pentru mine, urmă a zice, de mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărire în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc, cîte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinți arhierei, de mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr…
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară și un leșin grozav ca moartea îi îngheță trupul, încît mitropolitul și episcopii, crezînd că se sfărșește, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn.
Dar, când febra îi trece, domnitorul realizează cele petrecute și se revoltă:
— Boaită fățarnică! adăogă bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; tacă-ți gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-ați popit voi, dar de mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu! […] Minte acela ce zice că sînt călugăr! Eu nu sînt călugăr, sînt domn! Sînt Alexandru-vodă!… Săriți, flăcăi! Unde-s voinicii mei?… Dați! dați de tot! Eu vă poruncesc. Ucideți-i pre toți… Nici unul să nu scape. …A! mă-năduș!… Apă! apă! apă! — și căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare și de mînie.
Nuvela reflectă aproximativ evenimentele istorice, fiind adevărată călugărirea pe patul de moarte a lui Alexandru Lăpușneanul. Dar cele întâmplate la final sunt doar o supoziție: nu se știe dacă realmente domnitorul a murit de boală, sau a fost otrăvit de boieri. Călugărirea lui suspectă înclină balanța spre un complot al boierilor mai degrabă decât spre o moarte “cinstită”.
De la turci… scuzele!
De la otomani, românii nu au preluat sistemul fratricidului. Dar au preluat câteva idei: uciderea cu justificare externă și unele metode mai “curate”. Mai exact, un element comun cu justiția occidentală este teoria că o moarte e, uneori, acceptabilă. De exemplu, dacă această moarte previne haosul sau e cerută chiar de Înalta Poartă… treacă-meargă. Totuși, în ceea ce privește cutumele asasinatului politic, românii aplică metodele mai “curate” precum strangularea, otrăvirea și în general evitarea vărsării sângelui. Asta nu din scrupul religios islamic, ci din dorința de a evita reacțiile publice de tip “șoc și groază”.
Tocmai de aceea, în mod paradoxal, rivalii cu șanse mari erau mutilați, popiți sau exilați, iar cei cu șanse mai mici erau asasinați. Chiar dacă domnitorii nu aveau echipă de PR, știau când să aplice metode discrete și când să stârnească “șocul și groaza”. Un boier oarecare, necunoscut populației, care complota împotriva domnitorului, era “mătrășit” discret, prin strangulare sau otrăvire. Unul vizibil era pedepsit la fel de vizibil și lăsat în viață.
Din Occident… cuțitul
Oricât s-ar învârti însă în jurul cozii, domnitorii români sunt nevoiți să ajungă uneori la concluzia cinică: doar moartea e o soluție finală. Un rival mort e o problemă rezolvată, iar o execuție poate fi legitimă dacă e prezentată drept pedeapsă. Când mutilările și popirile dau greș, iar strangulările și eșarfele elegante de mătase nu sunt o soluție… decapitarea devine opțiune validă.
În Țările Române, “prinde” și asasinatul, deoarece domniile sunt scurte, succesiunea e neclară iar timpul nu permite mereu soluțiile elegante. E și mai puțin tabu moral decât în Bizanț: sângele domnesc nu e sacru: domnitorul e “mai om” decât basileul bizantin.
Rafinament zero, dar eficiență maximă.
Pe lângă categoria morților în confruntări directe (dueluri om-la-om sau trădări pe câmpul de luptă), există și o categorie clară de asasinate violente și sângeroase. Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, a fost omorât de Petru Aron cu arme albe, după un ospăț — o traumă care-l va face pe Ștefan foarte dur și sângeros cu boierii trădători. Despot Vodă a fost ucis de boierii răsculați, la Suceava, abia după ce a fost târât și lovit. Mihnea cel Rău și Radu de la Afumați au fost uciși de boieri în biserici, ceea ce nu mai lasă prea mult loc filosofiei cu “sacralitatea corpului”, “păcatul” și alte chestii bizantine abstracte. Alți domnitori, precum Ioan Vodă cel Cumplit, Grigore Ghica sau chiar Constantin Brâncoveanu, au murit violent de mâna otomanilor, prin sfâșieri sau decapitări.
Cu regulile casei
În Țările Române, nu putem vorbi de o doctrină oficială sau de facto. Boierii au politici de supraviețuire mai degrabă decât legi fixe (ca în Occident) sau preocupări filosofice (ca în Bizanț). Între boierii X și Y e o chestiune personală, improvizată și violentă, mai degrabă decât un duel plin de curtoazie sau un joc sofisticat de intrigi și subterfugii. Vorba poetului: “Fără texte de-alea cu subînțeles”.
De aceea Țările Române folosesc toate metodele de neutralizare a rivalilor politici, dar și toate metodele de a justifica aceste neutralizări, fără a forma o ideologie coerentă în acest domeniu. O bucată de pragmatism din Occident, un pic de sacralizare din Bizanț și oleacă de justificare așa, mai mult de formă, de la otomani. Ca în orice alt domeniu, Țările Române găsesc o formă hibridă, de compromis, pentru abordarea rivalităților politice.
Întrebarea principală ar fi, poate… cum e mai “uman”? Să-ți lași rivalii să trăiască orbi, handicapați și exilați? Sau să-i ucizi pur și simplu? Țările Române au răspuns “Depinde.”
Orbirea era una dintre pedepsele preferate ale bizantinilor. În 1014, Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“ucigașul de bulgari”) câștigă o bătălie cu (ați ghicit) bulgarii, capturând 14.000 de prizonieri. La fiecare 100 de prizonieri, orbește 99 dintre ei și chiorăște unul, ca aceia cu un ochi să-i poată conduce pe ceilalți înapoi la țarul bulgar. Se spune că țarul a murit de atac cerebral la 2 zile după ce și-a văzut oamenii orbiți. În mod evident, cronicile exagerează un eveniment, dar probabil că și acel sâmbure de adevăr e terifiant.